miercuri, 30 iulie 2008

"Nu am timp!"

Eu nu am timp sa scriu ce scriu acum.
Majoritatea lumii se plange ca nu are timp. Si eu cu ea in cor!

Tot aman lucruri pentru ca "nu ma timp acum" si asta pentru ca fac lucrurile pe care trebuia sa le fac cand eram ocupata sa fac alte chestiuni care trebuiau facute la vremea lor, dar pentru care fusesem atunci prea ocupata. Si asa mai departe.

Lumea imi spune ca nu are timp: "NU ESTE TIMP! TU INTELEGI?" Eu le zic ca nici eu nu am timp, ca sunt prea ocupata cu oamenii care imi spun ca nu au timp deloc.I-as intreba ce fac atunci cand nu au timp? Adica exact in perioada aia de ...timp? Mi-ar raspunde: Pai...chestii! Alea care te tin ocupat.
Ma gasesc mereu in situatia cand spun: "Voi face, daaaaar,nu acum, pentru ca acum sunt ocupata."
E un sindrom, sau mai degraba comportament despre care nu stiu daca are traducere in limba romana si care se numeste: Procrastination

Acum ca stiu si cum ii zice, poate o sa incep sa ma feresc de el.
Poate imi fac timp sa-mi fac timp!
Cum imi spunea mie odata cineva (persona importanta, a caror opinii le apreciez, dar nu in mod fatis): "Nu exista nu am timp, exista doar nu vreau".
Si cam asa e...ori iti faci tu timp, ori te face timpul pe tine!

Deja mi se pare ca a trecut prea mult timp de cand spuneam ca nu am timp sa scriu ce scriu acum. Si uite ca totusi scriu, deci uite ca timp este! Este, adica daca eu il fac (pe el, -l...pe timp) exista! El este chiar acum...secunda cu secunda...tica-taca! tic-tac!


Sa inteleg ca problema mea este ca nu il fac, si, prin urmmare, cum as putea sa pretind sa am ceva daca nu il fac efectiv?

Pentru ca timpul e ceva ce trebuie facut, pentru ca altfel nu e!
Deja mi-a venit o idee: Ia sa incetez eu chiar acum sa scriu...si sa imi fac timp in continuare sa citesc din cartea aia de Dan Puric pe care am cumparat-o azi! Si sa-mi fac timp sa citesc chiar si prefața!

Si daca nu merge...
Bine ca stiu macar cum se zice in latina si in engleza:
Carpe diem! Seize the day! Yey!


P.S: Acesta a fost un post grabit!

duminică, 27 iulie 2008

La vie en... vert


era dimineata afara
si era un fel de dimineata si in mine, ca un fel de peste violet pe care il inghitisem si acum se zbatea prin toate colturile corpului meu uneori prin genunchi alteori in umeri sau in glezne...mi se paruse chiar ca ii zarisem coada sub arcada stanga
si mergeam incet ca sa nu sperii povestea in care aluneca febril
cand deodata, alergand, a trecut pe langa mine o cometa de copii imprastiind in urma lor fire de iarba noua...
probabil am fost atat de surprinsa de aceasta fuga, neobisnuita pentru mine, incat am uitat sa-mi feresc privirea cand un fir de iarba a plonjat in apele ochiului meu drept...
si apoi acea inundatie de verde...verde...verde....
strazile toate verzi, si oamenii care dansau verde, si apoi tacerile verzi si tramvaiele goale verzi....
haosul unei singure culori...
ma simteam ca si Karl cu ciobul din oglinda blestemata in ochi...
incepusem chiar eu sa devin verde...unghiile si parul si pantofii...
nu mai era nicio culoare in lume care sa ma salveze...
o apocatastaza de verde...
totul se topea in vegetal
si eu plangeam cu lacrimi de trifoi pana cand de undeva niste afise de
castravete mi-au strigat de pe un zid : "culoarea aluneca in tine!"
si asa era...
intr-o insolatie de verde....eu aveam un peste violet...

vineri, 25 iulie 2008

Să te dăruiești cu totul


Niciodata nu ai fi crezut ca poti sa:



Sa te pierzi intr-un univers...sa traiesti numai pentru el.

Sa fii un mic zeu care isi creeaza propriul sistem solar. Sa gasesti un soare imens cu o forta gravitationala atat de mare, atat de... coplesitoare... incat sa te faca sa gravitezi vrajit in jurul lui. Sa incepi sa crezi ca esti pe calea catre cunoastere - cunoasterea ta, in si prin univers - sa crezi ca este calea care te face sa vezi spatiul cosmic mai luminos, sa vezi martetia a tot ce nu poti cuprinde cu privirea, nici cu gandul macar, dar sa ai pentru o clipa senzatia ca a inteles tot.

Sa prinzi meteoriti in jurul tau, sa-i opresti din ratacirea lor, din caderea lor. Sa-i inveti sa pluteasca cu tine, sa se lase purtati de aceea forta coplesitoare, atat de...atrasi de forta soarelui. Sa iti traverseze prin sistemul solar comete luminoase care se mistuie si se topesc in traiectoria lor, care lasa in urma o dara lunga de lumina si praf...
Sa ramai orbit pentru o perioada privindu-le...

Sa parasesti trecutul tau pentru un sistem solar creat, poate ireal...in care, la inceput, nu erai decat un meteorit si in care acum gravitezi in martetia ta, sa fii tu o planeta cu sateliti in jurul tau.

Sa iti traiesti fazele, anotimpurile...visele.

Sa vrei sa te opresti si sa nu o mai poti face...prins in contradictia legilor fizicii, intre forta centrifuga si forta centripeta. Sa te consumi intre miscarile de revolutie si propriile tale miscari de rotatie...tot privind spre coplestitorul, dar atat de frumosul soare. Sa fi prins in interdependenta miscarilor celorlalte planete ce danseaza si ele in ritmul gravitatiei pregnante a soarelui.

Sa iti amintesti de tine, pana la momentul in care ai gasit acel soare, sa-ti dai seama ca nu mai ai nimic din acea perioada, sa realizezi ca ai jucat totul pe ceea ce parea a fi un ideal si care acum este chiar realitatea pe care o traiesti.

Sa-ti dai seama ca niciodata nu poti castiga totul.
Sa incepi sa vezi petele de pe soare.
Sa-ti simti energia irosita in soarele din ce in ce mai mare si mai coplesitor.

Sa-ti dai seama ca vei fi inghitit la un moment dat.
Sa incepi sa simti transformarea caldurii soarelui in arsura si sufocare.
Sa vrei sa descoperi alti "sori" desi stii ca vor fi si ei imperfecti.
Sa iti doresti atat de mult sa gravitezi si in alte sisteme solare, dar sa nu mai stii de unde sa incepi din nou..sa te izbesti de alte galaxii ce iti par luminoase.
Sa tulburi parcursul altor planete din alte galaxii atat de diferite, in cautarea unui alt soare.
Sa descoperi alte puncte cardinale, sa traiesti primele tare miscari tectonice.
Sa nu mai intelegi de ce faci rau, cand vrei sa faci bine.

Sa nu mai vrei sa te lasi prins cu totul de forta gravitationala a unui punct fix.
Niciodata.





kate havnevik- kaleidoscope

marți, 15 iulie 2008

Scrisoare catre Fat-Frumos

Observ ca devine un trend sa scrii scrisori cand vrei sa fii interesant. :P
Se pare ca scrisorile in ziua de azi s-au transformat in modalitatea de a descarca frustrarile si de a arunca reprosurile si nemultumirile fata de o alta persoana sau fata de lume in general.
Cred ca e varianta de mijloc in care te adresezi direct cuiva si astfel simti cum te debarasezi de tot ce ai pe suflet si in minte, insa si o dovada de lasitate sau gest ultim (in care nu ai alta solutie) fara sa mai vezi sau sa mai astepti vreun raspuns.

Am primit melodia asta si m-a facut sa zambesc, desi ea se vrea trista si emotionanta. Poate si pentru ca Tudor Chirila mi se pare un actor si un interpret slab. Ca scriitor de cantece si esee pot spune ca-mi place.

La un moment dat zice Chirila "sa inconjuram Pamantul si sa raspandim binele in lume" si ma gandeam la mine si la idealurile mele, si desi nu mai cred in feti-frumosi, nu-mi doresc sa ajung vreodata la momentul in care sa gasesec un corespondet a lui "fat-frumos" (un tap ispasitor) caruia sa-i arunc in fata faptul ca am visat candva poate prea mult si prea departe.


May all my future broken dreams come down easily on me.

me,
cowardly hiding again in english words



Vama - Scrisoare catrre Fat-Frumos

sâmbătă, 12 iulie 2008

Vei plange mult ori vei zambi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

(Lucian Blaga)




Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe.
(Emil Cioran)




Your heart starts skipping steps
So you're farther gone
Than you might expect.






Lamb - Gabriel

joi, 10 iulie 2008

Pentru cand voi pleca

Acum simt ca as vrea sa plec pentru totdeauna undeva si sa nu ma mai intorc niciodata.

Nu am nimic de pierdut si nici nu voi duce dorul a nimic din prezent. Sau poate ca voi duce dorul,dar stiu sigur ca am capacitatea sa traiesc cu astfel de sentimente. Am asa o dorinta sa dau naibii tot si sa o iau de la capat singura.

Si i-as scrie o scrisoare lui tata:

Draga tata,

Am plecat azi de dimineata cand dormeati. Sa nu ma cauti pentru ca nu ma vei gasi, deja sunt avion in drum spre o alta tara.

Iti multumesc pentru tot. Pe langa tot ce mi-ai dat insa, as vrea sa-ti spun ce mi-ai luat.
Mi-ai luat din libertate, mi-ai luat increderea in mine...Mi-ai luat din puterea de a decide pentru mine. Pentru toate momentele in care m-ai injurat si m-ai jignit, pentru toate momentele in care ai dat in mine o sa platesti cu sigutanta si poate ca deja o faci prin ceea ce am devenit eu astazi.Nu ma intereseaza prea tare daca vei plati sau nu, sau daca trebuie sa se intample asta.
Sunt o straina pentru tine si asta voi ramane mereu. Nu stiu daca o sa am copii vreodata, dar daca o sa am, stiu sigur cum NU ii voi creste.

Imi pare rau ca ai facut din mama, care ar fi trebuit sa fie un model pentru mine, exact imginea a ceea ce eu niciodata nu voi fi relatia cu un barbat(casnicie sau nu) sau in viata in general.
Imi pare rau ca sigur vei ajunge sa o imbolnavesti de nervi pe mama, care e prea buna si prea toleranta pentru un om ca tine.
Mai imi pare rau ca nu a avut puterea sa te lase singur si astfel ar fi scutit de o suferinta atat pe ea cat si pe mine.
Daca inca mai te intrebi de ce sunt asa cum sunt,incearca sa te gandesti si unde ai gresit tu, nu numai eu.

Acum ma duc in lume si nu vreau sa te asigur ca voi fi bine pentru ca oricum stiu ca niciodata nu ai avut incredere in mine.
Nu cred ca o sa ma mai vedeti vreodata, cel putin asta simt in momentul asta: ca nu ma voi mai intoarce vreodata la voi.
Sa nu va para rau ca nu m-ati vazut "la casa mea cu nepotii vostri" pentru oricum nu mi-as fi lasat niciodata copiii in grija voastra.
Va multmesc ca mi-ati dat viata si imi pare rau ca nu am fost ceea ce ati dorit voi sa fiu, insa nu imi pare rau ca sunt ceea ce sunt azi.

Pentru ca nu vreau sa irosesc cel mai frumos dar primit la voi, plec acum.



Imi dau seama ca sunt greseli pe care le pot face parintii fata de copiii lor atunci cand sunt in crestere, care ii schimba pe viata.
Am vazut ieri in 100 o tanti care isi tortura nepotica, tot spotindu-i in ureche ca "va manca o mama de bataie" cand va ajunge acasa, asta in timp ce o jignea si o tot sumcea intr-o parte si in alta, pana cand fetita se asezase "asa cum trebuie" in scaun.
Ii tot repeta obsesiv in ureche ca "toata viata ei (a fetitei) nu o sa mai aibe voie sa faca cutare lucru", si-mi inchipuiam ce minte ingusta poate sa se joace cu subconstientul unui copil in asa fel.

As fi vrut atat de mult sa ma duc la respectiva tanti sa-i zic sa inceteze, insa ma incercau tot felul de stari de la regret pentru fetita, la ura si porniri violente fata de rspectiva cucoana care-si distrugea nepotica.
Plus ca nu prea aveam nici un drept...

Si uite asa, istoria se repeta si-mi dau seama ca multi au vrut sa plece inaintea mea, multi isi doresc si acum asta, si in viitor altii vor trai aceleasi sentimente ca si mine acum.

In acelasi timp, o parte chiar au plecat si o parte din acesta parte chiar au facut bine ca au plecat.

miercuri, 2 iulie 2008

made me cry today..

The sadness of not fitting in, and of coming back home alone, on the logest,darkest road.

The distance, in KM and between people.


me,
cowardly hiding in english words