The Forgotten Dialect Of The Heart

How astonishing it is that language can almost mean,and frightening that it does not quite. Love, we say,God, we say, Rome and Michiko, we write, and the words get it all wrong. We say bread and it means according to which nation. French has no word for home,and we have no word for strict pleasure. A people in northern India is dying out because their ancient tongue has no words for endearment. I dream of lost vocabularies that might express some of what we no longer can. Maybe the Etruscan texts would finally explain why the couples on their tombs are smiling. And maybe not. When the thousands of mysterious Sumerian tablets were translated,they seemed to be business records. But what if they are poems or psalms? My joy is the same as twelve Ethiopian goats standing silent in the morning light. O Lord, thou art slabs of salt and ingots of copper,as grand as ripe barley lithe under the wind’s labor.
Her breasts are six white oxen loaded with bolts of long-fibered Egyptian cotton. My love is a hundred pitchers of honey. Shiploads of thuya are what my body wants to say to your body. Giraffes are this desire in the dark. Perhaps the spiral Minoan script is not laguage but a map. What we feel most has no name but amber, archers, cinnamon, horses, and birds.
== Jack Gilbert

Un copil, o Zana,o ff...nupotsazic!

Daca privesti din alta perspectiva ca in "Alice in tara minunilor", iti poti sarbatori ziua de ne-nastere in restul zilelor din an cand nu e ziua de nastere si asa ar trebui sa dai un sens nou in fiecare zi cuvantului "sarbatorire". Cred ca e intelept sa te trezesti macar din cand in cand sa-ti urezi "Happy Unbirthday!" (intr-o limba de circulatie internationala ca e mai cool).

As vrea sa ma cuprinda starea aia sensibilicoasa si melancolica, sa trasez linii, sa fac recapitulari si planuri pentru urmatorul an, sa fac promisiuni vibrante catre mine insami, catre cei "care mi-au fost alaturi", catre viata. As vrea ca sa scriu cuvintele alea de catifea care sa rasfete simturile, as vrea ca sensul lor sa se inconjoare in mintea cititorului ca o esarfa de matase in jurul gatului unei domnisoare....ehe si as mai avea comparatii...

Dar cum nu cred in promisiuni, eu doar indraznesc sa imi doresc, sa sper si sa actionez.

Probabil ca las impresia ca nu am nevoie de afectiune si dovezi ale acesteia,dar anul asta, la 22 de ani, mi-as dori mai multa afectiune.Atat!Asta daca genul asta de dorintele se duc undeva si au o viata a lor, unele implinidu-se altele nu.Stiu ca e o dorinta de copil, de animalut, dar ea exista.Mai stiu si principiul "ceea ce dai e ceea ce primesti", asa ca aici intervine ceea ce vreau de la mine in viitor.

Pe parcurs restul lucrurilor le pot obtine si nu am sa le insir aici,eu am incredere chiar si in esecurile mele.Despre transformarile ce le doresc asupra mea, nu vorbesc acum, ar fi prea mult de scris. E plin de zane oricum,unice si la fel, e frumos asa, e bine. Eu simt ca ori sunt peste tot, ori deloc, ce stiu e ca inventez sensul "zanei" in fiecare moment si-mi place sa-l stiu numai eu.

Am cautat destul, am asteptat destul, mi-am "pierdut speranta" de prea multe ori, am crezut ce nu trebuia in loc sa cred in mine,am gresit mult, m-am dus atrasa inevitabil catre imposibil, m-a durut, dar am si ras, am strans de mana oameni dragi, am primit energia lor, am crezut in zana,am gasit minuni simple si..m-am oprit de prea multe ori din scris plangand asa cum fac si acum..de coplesire asa, nici de tristete si nici de bucurie. Si nici nu mai conteaza cat dureaza un an.

Oricum, nu exista concluzie la ce scriu aici acum, e doar impartasire de stare. Apropos de asta,aud o melodie draguta acum si realizez ca are niste versuri foarte adevarate:

PS: Vreau sa scriu o carte, nu numar in ani.Dar am sa scriu, macar una.

"Just when the caterpillar thought the world was over, it became a butterfly.”

Ei, nu stiu daca e chiar asa, dar mi-a placut ideea, e genul de idee in care cred acum. Un alt lucru pe care il invat este ca atunci cand crezi ca nu mai ai de unde sa dai si ce sa dai, atunci esti defapt cel mai in masura sa daruiesti. De obicei nu e usor pentru ca te pierzi in propria ta "drama" si parca restul nu pot intelege,te simti golit si inutil. Paradoxal, din nimicul si golul pe care il simti trebuie doar sa vrei sa incepi sa dai. Se spune metaforic ca divinitatea a facut totul din nimic, deci nimicul exista pentru a ni-l putea explica sau pentru a-l pricepe cu capacitatea nostra mentala. Nimicul este si nu este pentru ca mereu va fi ceva si dubla negatie tot la afirmatie duce.

Important este sa nu ti se para nimicul o lipsa, cat o plenitudine, schimand perspectiva si amintitndu-ti mereu sa dai, pentru ca ceea ce conteaza cu adevarat nu se termina niciodata si va fi mereu dorit.