Aiureli

Poate ca sunt Woody Allen like sau poate ca sunt ciudata si atat, dar am ajuns si eu sa cred ca iubirile neimplinite sunt cele mai frumoase. Acum, nu ma pot vedea imbatranind alaturi de nimeni, chiar dimpotriva, ma sperie gandul asta. Adica, gata, asta-i tot? Ai gasit un Gigel de care-ti place, care ti-a dat fluturasi la inceput si apoi decizi ca asa e mai stabil si bine, sa ramana el, moment din care incepi sa-ti faci toate planurile in doi? Suna foarte egoist, sau poate ca privesc lucrurile prea sincer si franc si zic ce zic, tocmai pentru ca ma feresc de egoism.

Cred ca ma preocupa intensitatea vietii distribuita pe desfasurarea ei si ma lupt cu proprii demoni si cu sabloanele societatii. Ma chinui sa MA ascult in tot acest zgomot.

Cateodata am impresia ca-mi plac doar momentele alea de la inceput cand te indoiesti, cand te consumi, cand incepi sa te indragostesti. Da, se transforma senimentele zice majoritatea si o accepta ca pe o normalitate. Fiecare cred are felul sau de a-si acorda intensitatea sunetelor din interorul sau. Poate ca doar sunt diverse tipologii de oameni, poate ca toti la moment dat ne gandim la lucrurile astea...habar n-am.

Si mai cred ca treaba asta cu iubirea e ceva mai mult decat efectiv o "jumatate", cred ca e ceva ce nu pot defini si ca sunt penibila in incercarea mea de a o face, dar stiu ca simt ca trebuie sa ma pregatesc sufleteste si spiritual. Si nu e vorba decat despre maturizare.

Sper sa nu ma transform doar intr-un colectionar de stari si nici sa nu-mi creez false convingeri precum cea cu care am inceput articolul.