Who waits forever anyway?

Daca dumnezeu ar fi un cuplu si i-am face o poza inainte de a judeca urmatorul pacatos, asta ar fi poza.


Queen - Who wants to live forever

Wishful thinking

A dori, a vrea.
Sunt niste cuvinte atat de puternice. Eu cred in puterea cuvintelor. Mie imi plac cuvintele in general, cred ca sunt defapt o mica pasiune de-a mea. Dar puterea cuvintelor e data de sensul lor.

Prima oara am auzit despre "wishful thinking" de la var-meu care era ateu, la fel ca si taica-sau. Eram in scoala generala si in anii aia ne stangeam toata familia la sat, la mamaie sa petrecem Pastele cu totii, se crease un fel de obicei. Noaptea de inviere era chiar frumoasa, stateam deseori afara, in curtea bisericii si ascultam slujba. Nu-mi amintesc vre-un an in care sa fi plouat, imi amintesc decat nopti calde si luminoase, si-mi amintesc cerul cel mai instelat dintre toate locurile de unde am privit cerul pana acum.
Unchiul meu cu var-meu(fii-su) ramaneau mereu afara, nu intrau niciodata in biserica. Lucurul asta ma nedumerea de fiecare data si vroiam sa-i intreb pe ei sau pe altii, dar imi spuneau ca-s prea mica (mereu am fost "aia mica") si ma minteau ca ei o sa vina mai tarziu, dar mereu ii asteptam si nu-i vedeam. Pana intr-un an, cand stateau si ei in curtea bisericii si discutau despre constelatile care se distingeau perfect pe cer, si mi-am spus ca trebuie sa dezleg misterul. Si acum imi amintesc seara aceea de inviere, in care cantcele bisricesti au inceput sa rasune altfel, in care i-am privit altfel pe cei multi veniti la slujba, seara in care am inceput sa ma intreb.
Imi aratau stele de pe cer si-mi spuneau sa-mi pun dorinte, ca si rugaciunile nostre sunt defapt un cumul de dorinte si ca dumnezeu este si in stele, dar si chiar acolo langa mine, ca e accesibil. Si-mi explicau cum totul sta in puterea cumva instinctuala sau poate chiar ancestrala a oamenilor de a dori. O putere pe care toti o au, dar nu stiu cum sa o dozeze, sau sa o foloseasca. Eram prin clasa a 7a si incepusem sa corelez cu ceea ce invatatsem pe la istorie si tot ceea ce asociam eu cu rau sau cu pacat era expus cu cea mai mare blandete si naturalete de catre doi oameni atat de apropiati mie si la care tineam foarte mult. Cred ca tot de-atunci am inceput sa citesc mult si mi-am dat seama ca nu o sa-mi ajunga toata viata sa aflu tot ce e de aflat.
nchi-miu mi-a spus atunci si o poveste care nu avea cum sa fie adevarta, dar care cred ca mi-a spus-o de dragul momentului creat... cum ca el si-a pus dorinta pe o stea din varful carului mare ca o sa o cucereasca pe matusa mea (soara lui taica-meu) si ca atunci cand dorinta lui scadea sau avea nevoie de un punct de reper se uita mereu la steaua aia si il ajuta sa nu-si piarda din vointa. E mai mult despre vointa decat despre credinta. Si apoi m-a intrebat: "Tu chiar crezi ca steaua aia a facut sa se intample totul?" a inceput sa rada si mi-a ciufulit parul."Pai atunci?" si mi-a batut usor cu aratatotul de doua ori in tampla.
De atunci mi-am tot dorit lucruri, si mi-am "agatat" dorintele de diverse simboluri, si am ajuns de la dorinta la realitate de multe ori, si in situatii putin probabile. De atunci, parereile mele au oscilat si s-au schimbat intr-una: de la respectul pentru traditii, la promisiunea de a nu merge dincolo de "mister" pe care oricum niciodata noi nu o sa-l intelegem. Ce inteleg uneori(dar nu pentru mult timp) este ca sunt dorinte despre care stiu ca nu se vor implini, insa nu pot sa incetez ca le am. Si asta imi lasa mereu un gust amar. Si-mi amintesc ca tot acest "wishful thinking" nu e mare filozofie si prin simplul fapt ca sunt om sunt capabila de asa ceva, insa din acelasi motiv am si toate slabiciunile astea pe care le constientizez, dar nu pot sa evit. Cred ca sunt unele dorinte pe care ne e teama sa le implinim si atunci cand intervine acest sentiment, cam tot procesul gandirii si al implinirii se altereaza si astfel nu se mai ajunge la finalitate. Imi asum insa toate astea si poate ca o sa fiu vreodata mai inteleapta, daca nu cumva procedez deja corect acum. Dar o sa aflu eu raspunsul la intrebarile mele intr-o zi, si asta e o certitudine, cred ca singura.
Univers infinit plin de stele,unele stalucind mai tare altele mai putin, exact precum dorintele noastre si imposibil de cuprins de intelegerea noastra.

Dedicat cu dragoste unchiului meu, care cred ca acum intelege toate indoielile omenesti printre stele sau altundeva, unde noi aici nu putem sti.








wishing on a star

I am fine

Stiu ca-mi cititi blogul "nemernicilor"...

Vreau sa va zic ca sunt bine. O sa ma descurc eu. Toata lumea imi zice: "las' ca n-o sa mori din asta!" sau englezescul "what doesen't kill you makes you stronger!", de parca moartea ar fi cel mai ingrozitor lucru care s-ar putea intampla...
Va promit ca n-o sa ma mai vedeti sau auziti plangandu-ma niciodata! If it's too much for you to take, ok then. Poate chiar o sa devin Xena, printesa razboinica si o sa ma confesez si o sa ma plang doar lui...Gabrielle? sau cum o chema? si in rest o sa ma bat cu barbarii si nimic nu o sa ma "atinga", ca asa zice in teoriile de leadership. In razboi frate! acolo e (sau a fost) leadership...azi e bullshit corporatist.

Un singur sfat bun am primit zilele astea de la cineva care doesn't give a shit about me, si care mi-a spus sa ma bucur, pentru ca perioadele astea scot din tine ce e mai bun, ca si om, ca si talent si ar trebui sa fac exact ceea ce simt sa fac in modul cel mai natural. Fiecare face ceva la ce el bun: picteza, deseneaza, canta, compune etc.
Nu stiu exact ce anume e in cazul meu, dar am mai strans niste ganduri:

lumea ma condamna cand le stiu pe toate (ce le stiu), de…
si te tot cauti, zadar; ma cunosti desi ma stii deloc
bucuria ar fi fost mai mare decat minus infinitul
in vecinatatea clipei marginind interior momentul
spinos dar culminant omenesc de vei ajunge sa le afli pe toate ce le stii
ş-aş fi mai buna decat ma credeti in stare de N-a fi.
.
s-ar putea sa nu se poată
desi… ies discret pe-o poarta
am sa spun la revedere
in curand; viata tot cere

ce simplu (imi/) este
cand TOTUL devine complicat :)

NB: "nemernic" - un apelativ folosit de mine, cu conotatii pozitive si de alint.

I am fine.(Cruel Intentions soundtrack)

până aici mi-a fost

sunt atat de aproape de(un) departe
pe cat ma departez de(un) realitate
perpetuu lumea mea neexistand
ma voi feri mereu de fulgerul comunitatii
va fi cred ( devenind mai buna ) tot la fel
de inaccesibila precum a fost mai ieri
gandit astfel la (un) maine neschimbat
petrecut pe drumul intoarcerii
la doar 24 de ore distanta peste umar
daca maine m-as trezi ieri
stiind ca azi s-a intamplat
pana aici mi-a fost
si (doar) in veci mi-ar reusi sa nu-mi mai fie.

daca ma intrebi, inseamna ca nu trebuie sa stii
daca ma provoci… nu-mi apreciezi discretia.

de nu reuşeşti să(-mi) vorbeşti
…nu mă înţelege!

Confesiunile unui om mic

Sunt mica-mica, dar depinde la ce ma raportez.
Ma intreb: de ce mereu trebuie sa existe un sistem de referinta?

Acum de exemplu, pot spune sunt mica si atat,fara sa fie nevoie sa ma raportez la nimic. sunt exact ca furnica aia care nu vede mai departe de grauntele ei.
dar dupa ce ca sunt mica mai si fug repede. la naiba, cu fuga asta de realitate!

cand esti mic si vezi foarte putin in fata ta, te avanti cu un fel de ambitie oarba asa,si chiar daca te lovesti, te ridici, te scuturi de praf si iar te arunci! si iar cazi, si iar te ridici si iar te arunci...si tot asa pana te ia durerea de cap si ameteala de la atatea lovituri,ca musculitele care se izbesc de geam in mod repetat si indarjit.
in astfel de cazuri te poti pacali asa de usor ca esti ambitios doar cand faci toate astea.

la fel, cand esti mic, te prinde vartejul foarte repede si te trezesti ca nu mai poti scapa din el, odata ce a prins o viteza prea mare risti sa fii aruncat de pe orbita prea brusc si prea departe, aparent ajutat de ceea ce am numi in fizica vectorul viteza v1.

tot cand esti mic, te ametesti repede, te imbeti cu iluzii(ce expresie ratata si cliseica...) si pierzi controlul, astfel ajungi sa uiti unde te afli si de ce...si traiectoria ta isi pierde din directie si mai rau, din sens.

cand esti mic te ia vantul usor si te poarta aiurea si la inceput iti place, pana cand iti aduci aminte cat de mic esti si cat de putin te poti impotrivi.

o observatie: cu cat esti mai mic cu atat te plangi mai mult.
cu atat ai o gura mai mare si plangacioasa(care creste invers proportional cu dimensiunea ta)si te victimizezi in micimea ta de mic ce esti! micule care esti tu mic! - ah! si iata (in exemplul altaurat)! te certi pe tine foarte des. asta ar fi o observatie la observatie!
Si uite asa creste gura mare care se vaicareste pana cand tu nu te mai vezi deloc.
Asta e urat, e cel mai urat!

cand esti mic, nu mai contezi tu pentru tine, desi tot cu tine te iei mereu la intrecere. cand esti mic te sacrifici si devi chiar masochist, pentru ca ai impresia ca asa devi mai bun, mai sigur si poate nu vei mai fi atat de neputincios. desigur...te amgesti.

se poate sa ajungi mic, fiind coplesit de exterior, de un mediu oarecare...care daca te vede cu "potential" incepe sa "manance" din tine si astfel, dimensiunile tale scad vazand cu ochii.(ochii cui?)

cand esti mic vezi cum toate eforturile tale sunt in zadar si cat de usor se poate pierde totul intr-o secunda.

cand esti mic inveti cand sa fii umil si ce inseamna asta.

cand esti mic, devi inevitabil(conform expresiei) si rau. dar devi si trisit si singur, si atunci cand esti mic toate starile astea sunt exagerate.cand esti mic vezi lucurile distorsionat si supradimensionat.

cand esti mic vrei sa fii observat. si tocmai pentru ca stii ca esti mic te straduiesti foarte tare si tinzi sa intreci anumite limite si sa exagerezi.

Si cand ajungi un om asa mic asa cum sunt eu acum, iti dai seama ca ori te micsorezi in continuare pana cand o sa dispari de tot, ori...hmm...nu mai stiu aici, ma mai gandesc.



firma - pe marginea prapastiei

Poveste

Long-story-short...el era barbatul cu cea mai frumoasa umbra, mai mult decat clara, era perfecta.
si totusi acest om nu era fericit.
umbra dansa charleston, iar el se balanganea in ritm de salsa.
umbra tinea cu rapidul, cand el tinea cu dinamo. femeile nu il priveau in ochi, ci in umbra. ii venea sa tipe, din tot adancul corpului lui plin de dorinte. umbra in schimb tacea si il privea intelegatoare, fara sa-l judece.
in schimb, in cea mai adanca bezna, umbra se ridica din pamant si il lua la brat, ducandu-l spre lumina.

si totusi acest om nu era fericit.
intr-o zi intunecata de toamna s-a spanzurat. umbra a ramas lipita de podea uitandu-se neputincioasa la corpul ce se legana. cand l-au coborat din streang, oamenii au vazut ca umbra a nu s-a clintit din loc. a ramas impietrita pe podea, o pata neagra si clara. apoi au pus o cruce la capataiul umbrei, iar corpul a fost ars la crematoriu.

se asteapta ca umbra sa se ridice din clipa in clipa.

For all those for whom money was no motive

I want to thank you for making me a little more sure, a little more wise and courageous.

I won't stop here
I won't be still until the Sun sets
On us all...



Faithless Music matters

Introducing Sanda Weigl

Prin diverse si ciudate, dar dragute legaturi am ajuns la unul din cele mai frumoase bloguri din cate am vazut eu pana acum. click! :)
Aici am descoperit un gen muzical absolut superb si o artista uimitoare. Mi-a placut de cum am auzit primele acorduri, iar combinatia si abordarea mi se par extrem de interesante si reusite.

In bezna ingnorantei in care ma aflu, nu auzisem pana acum despre acesta Sanda Weigl si nici de interpretarile sale jazz ale unor melodii celebre lautaresti.

Este si sunt exact asa: fericire si cantec in timpul constatarii vietii si a toturor concluziilor gresite si grabite, tristete cu zambetul pe buze, visare, ritm, traire, nebunie.



Sanda Weigl - Anii mei si tineretea

Pozitie versus Sens

E foarte ciudat cum in situatii de criza (crizele mele sunt dese si autodeclansate), memoria selecteaza unele informatii care, desi vagi sau incomplete au un fel de efect revelator.
Astfel ieri noapte, in mijlocul unei discutii cu un prieten, mi-am amintit de ceva foarte voalat de la orele de fizica din liceu. Ceea ce in mintea mea era formulat drept teoria incertitudinii era de fapt,(asa cum am descoperit ulterior in urma unei mici cerecetari), Principiul Incertitudinii, un principiu al teoriei cuantice, formulat in 1927 de Werner Heisenberg. Acesta postuleaza imposibilitatea determinarii precise si simultane a unor parametri. Impulsul si pozitia unei particule, energia si coordonata temporala corespunzatoare acelei energii sunt doua cite doua, astfel de parametri.
Rigurozitatea cit mai mare a determinarii unuia dintre ei va atrage dupa sine imposibilitatea determinarii precise a celui de-al doilea.

Daca, spre exemplu, se poate determina cu probabilitate maxima impulsul unei particule elementare, probabilitatea ca si pozitia ei sa fie cunoscuta scade la minim. Mai simplu spus nu poti sti si pozitia unui obiect si directia in care el se misca in mod simultan, si extrapoland, cred ca se poate pune si omul sub aceleasi considerente.
Astfel am ajuns sa ma intreb foarte profund ce imi doresc eu sa determin mai precis- pozitia unui om sau sensul in care el evolueaza.
Desi nu mi-am formulat foarte clar niste argumente pentru fiecare ipoteza in parte tind sa cred ca ceea ce ma intereseaza mai mult e sensul de evolutie.

Am visat ca eram ceruta in casatorie cu o carte.

Era o carte nu foarte mare, destul de groasa, cu coperti cartonate, dar a caror culoare nu o pot numi, desi mi-o amintesc perfect (cred acum ca oamenii nu au descoperit toate culorile).
Am deschis cartea si avea foile goale, nescrise.




Portishead - music to fuck to