Ma trezesc dorindu-mi foarte multe lucruri, majoritatea dintre ele nefiid realizabile prea usor sau chiar foarte greu. Si nu e drept, stiu. As putea sa-mi doresc doar sa fiu sanatoasa si sa vad lumina soarelui. Si in sufletul meu am realizat cat de important e un lucru simplu pe care pana la un moment dat il iei ca ceva banal. E momentul asta al sarbatorii pe care il respect ca pe orice mister, moment in care toti se gandesc la cum sa fie mai generosi, un moment in care incerci sa iti purifici sufletul macar putin, dar eu ma amarasc ca o visina pentru nu pot sa-mi implinesc vise mai mari sau mai marunte.
Nu pot sa merg nici macar pana la nenorocita aia de Budapesta, care-i colea; vreau sa vad lumea si efectiv sunt depasita financiar si contextual ( adica nu am cu cine si nici un alt scop care sa ma duca pe alte taramuri). Si astea-s motivele aparente, pentru ca stiu ca este vorba si despre curajul meu de a face ceva in privinta asta oricat de greu mi-ar fi si oricat de multe bariere (proprii si externe) ar trebui sa daram.Visez la New York si la Tokyo de curand, visez la peisaje exotice si linistite si ma straduiesc sa nu transform in frustrari aceste dorinte si perspectiva lor slaba de implinire. Si obosesc uneori si simt cum incolteste oftica si mai mult tristetea ca am sa raman asa tare neimplinita. Daca ar fi sa ma autoacuz de lipsa rabdarii sau a maturitatii, nu as fii prea vehementa pentru ca as putea sa astept, sa am rabdare, dar daca as avea macar o perspectiva timida ca viitorul va fi tangetial cu dorintele mele. Ma gandesc ca nu merit, ca nu fac nimic concret in sensul asta si doar stau in fund si ma plang si ma gandesc ca nu vreau sa ma cert urat cu ai mei. Cred ca sunt toate astea, dar si faptul ca efectiv mi-e frica, ca ma simt singura in visele mele si nici nu mai cred in mine.
Mi-am cumparat 2 sutiene si mai vreau sa-mi cumpar unu (foarte frivol stiu) si i le-am aratat cu ochi veseli mamei, care mi-a zis ca nu stiu sa-mi pastrez banii, ca asa toti ne dorim multe lucruri dar nu se poate... trebuie sa ne limitam. Si iaca-asa am fost eu crescuta si cum am tendinta deja bine cunoscuta mie sa fac fix invers, sunt total impotriva limitarii. Eu ma hranesc din bucurii mici, imi place sa economisesc, dar simt ca ma ofilesc daca imi tot aman implinirea dorintelor, simt ca mi se duce viata. De fapt, habar n-am de viata, ca e pe zile si ma tem ca o sa ajung la un punct cu vreo cateva economii in care sa ma intreb de ce n-am facut aia sau cealalta si sa fie prea tarziu pentru vreo recuperare. Asa ca sa-mi fie cu iertare ca nu vreau sa fiu prea chibzuita si sa-mi fie rusine ca nici acum nu mi-am cumparat o carte despre care am scris pe blog de mult "Jurnalul unei fete greu de multumit", al carui titlu incheie sugestiv acesta vaicareala.
Am notat aici ca sa citesc peste ceva timp sa vad daca tot asa neimplinita am ramas si eventual sa imi reanimez dorintele.
