It is too easy. And because it's easy is WRONG!

Eu am adunat in mine ceva frumos si de nepretuit in ultimii ani. Niciun angajator din lumea asta nu poate sa estimeze (pentru ca nu poate fi evaluat), numai eu stiu si simt. Cred ca exista un moment potrivit petru toate, cred in sincronizare si cred cu tarie ca trebuie sa ascult ce imi spun intuitia si instinctele. Unele lucruri nu se pot amana. Cateodata nu exista decat un singur pas pe care simti cu toata inima ca trebuie sa-l faci. Orice incercare de a-l amana justificata prin argumente fortate (de genul "am sa capat mai multa experienta", "am sa strang bani", "am sa vad cum e sa lucrezi") sunt doar scuze lamentabile in fata unei decizii care pare prea indrazneata si care poate te sperie pentru ca e voce atat de puternica din interiorul tau.

Stiu sigur un lucru: ca tot ce am adunat in suflet si in minte in acestii ultimi ani se va pierde daca voi ezita, daca am sa ma tem, daca am sa ma indoiesc, daca am sa aman. Se poate si mai tarziu, dar nu va mai fi la fel, voi fi "alterata" de lumea "celor multi" inevitabil. Contextul asta este unic si irepetabil si nu vreau sa-l irosesc.

Pentru ca am ajuns sa cred atat de tare intr-un vis, intr-o viziune, pentru ca am investit in mod aproape inconstient atat de mult..sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat pe drumul previzibil, si sa invoc doar experienta profesionala ar fi o prostie.
Este de nedefinit tot ce simt acum (si inca nu am ajuns la momentul maxim), insa e ceva ca o lumina, ca o energie care straluceste in interiorul meu, ca o flacara care trebuie mentinuta aprinsa si poate chiar transformta intr-un foc. Si recunosc deja acele 'adieri' care tind sa-mi stinga flacara.
Asa ca m-am decis: la anii mei, in momentul asta al vietii, cu tot ce simt si ce am acumulat pana acum, cu tot ce pot eu intrezarii ca pot deveni, cu tot ce nu pot prevedea, nu-mi ramane decat o singura alegere de facut, adica cea mai buna, pentru este cea in care cred.

Nimic si nimeni nu ma retine, planurile mele nu sunt legate sau dependente de altcineva si mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama ce mare noroc este asta (poate asa ca a fost sa fie, poate ca asa am ales eu sa fie pentru mine, poate ca personelor ca mine asta trebuie sa li se intample) si poate ca este cel mai generos, frumos si autentic mod prin care oamenii carora le-am facut loc in sufletul meu, imi arata iubirea lor, dandu-mi libertatea de a alege fara sa ma simt vinovata sau constransa. La '20 si..' de ani nu am de ce sa ma grabesc nicaieri sa devin 'om mare', sa ma grabesc sa ajung unde se astepta societatea sa ajung, vreau sa ajung unde vreau eu, sa descopar fericirea mea. Vreau sa ma impart cu lumea, nu in doua, nu inca. Plus ca...unde se grabeste majoritatea atat?
Acum, azi, cred ca iubirea insemna libertate.

...Pe scurt: m-am decis!