Motto: "It is very sad, but it's the time to declare that love is dead." - Fay Weldon, The Independent, 2000

Viata se misca repede. Nu mai e timp de romantism. Sau daca-l doresti, il planifici. Modele sunt destule in filme, iar comertul nu intarzie sa preintampine acesta nevoie oferind un summum de clisee si stereotipii.Poate ca iubirea este prea dureroasa si neconvenabila, ne cere prea mult timp si prea mult efort si energie, ne face sa nu ne mai pierdem in contemplarea celuilalt. Costurile psihologice ale iubirii sunt prea mari si ele se convertesc in materialitatea unor gesturi pe care comertul le dezvolta nemasurat, facadu-ne prizionerii obiectelor. Dar mai departe nu stiu...oare fiecare chiar isi traieste propriile povesti, adica are curajul sa infrunte toate trairile si sa le dea o forma adevrata, sincera? Sau suntem luati de valul societatii, al "modelelor" pe care le vedem pe masura ce crestem in familie si cercul de cunoscuti, al basmelor cu "si-au trait fericiti pana la adanci batraneti" si al industriei tv?

Si nici macar nu pot sa fac afirmatii precum cea din motto, pentru ca (si cred ca am mai spus asta) nu stiu cum arata si ce este iubirea intre un barbat si o femeie. De fapt nu stiu cum arata in cazul meu, nu cred ca pentru mine este ce este pentru prietenii mei si cu atat mai putin ceea ce se promoveaza in diverse piete de consum. Poate ca vad si exemple pozitive care ma emotioneaza, oameni cu povesti impresionante, dar viata e nu e mereu atat de spectaculoasa. Te uiti si te intorci si te intrebi, cat e prietenie, cat e respect, cat e obisnuinta, cat e angajament, cat e confort, cat e sex, cat e ajutor si sprijin, cat e pasiune, cat e dependenta, cat e siguranta? Da da, din toate cate putin, in momente diferite, se va raspunde. Dar eu cred ca asta e mare prostie! Cred ca e prea multa ratiune si analiza, prea multe SWOT-uri si combinatii de sentimente, prea multe case si afaceri, prea mult teribilism, prea multe rochii albe, prea multe cupluri la indigo si prea putin, de data asta curaj.
Psihologii spun ca exista prea multa constiinta de sine, prea mult calcul si gand ascuns, prea mare preocupare pentru self-esteem. Si da, poate ca nimeni nu ne mai ajunge.

Eu ma gandeam ca am devenit prea analitici, prea constienti si lucizi, pentru a fi deschisi la iubire.