Well yeah, you see it, it's obvious. The rules are so simple that you find it ridicouls to apply them. And that's grabbing right back of your ass. In fact you just reject the idea of rules and the idea of obeying, therefore you reject "obeying rules". So I guess you'll just sit and watch the show like a spectactor enjoying and "living" the show but never really get involved (like George Carlin used to say). And maybe sometimes, just for the fun of it, you'll play some parts. Or better, you get to choose the plays where you're just watching and the ones you'll act in, with your part and everything. So then, you just "pretend" you go by the rules, it'll be all part of the game, wouldn't it?
You see it clearly: people wear on their faces thier sufferings, their struggles, their happy moments, their hopes and dreams. Just by existing each one of them is a universe as complex and difficult to comprehend as THE Universe. They are their own result and they always have the unlimited power of imagination.
You judge pride but you can't swallow yours.
You love soo much, but it's selfish.
Still, you're so frickin' amazin' and you forget that.
You cry only when your soul vibrates, never when you feel physical pain. Still you vibrate too much.
G. Liiceanu had that theory of "being stucked in the project"(incremenit in proiect) wich is the
philosophical equivalent for "being stupid."
Then, Jose Antonio Marina translated: "Eşecul [cognitiv al] inteligenţei are loc atunci când cineva se încăpăţânează să nu recunoască un lucru evident, când nimic nu îl scoate dintr-ale sale, când o convingere e invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic, când respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat.”
You wish you could add a smart conclusion to this, but instead you remeber you once read this: "[..]Kafka oferă câteva dintre cheile situaţiei sale, intr-o scrisoare catre tatal său: „Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile, şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos, căci cutezam să mă arăt încăpăţânat faţă de tine; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate. În felul acesta evoluau nu reflecţiile, ci simţămintele copilului care eram eu”. La sfârşitul scrisorii, Kafka îi dă cuvântul tatălui, care oferă un diagnostic nemilos pentru situaţia în care se află fiul său: „Tu eşti neputincios în faţa vieţii”.
Nu ai sa crezi o secunda astfel de cuvinte cand le vei auzi de la tatal tau, poate din ambitie, poate pentru ca reactionezi mereu impotriva a ce auzi, poate ca simti Inexplicabilul alauri de tine mereu si zambesti, apoi, vezi tu... E un spectacol de neuitat acela/ de-a sti,/de-a descoperi/harta universului în expansiune,/în timp ce-ti privesti/o fotografie din copilarie!
In finalul asta de articol de blog, prechimbat pe nesimtite in limba romana, as adauga ca o cireasa amara pe un tort gretos, urmatoarele: "Gândurile sau activităţile care sunt inteligente in sine se pot dovedi stupide atunci când contextul în care se desfăşoară este stupid."
