Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

(Nichita Stanescu)

Jurnalul unei fete greu de multumit

Dap...vreau sa citesc NEAPARAT cartea asta.

Din recenzii:

"Jeni Acterian este un burete care absoarbe rapid esenţialul, nu se lasă sedus de niciun eveniment second-hand sau, dacă ajunge spectatoarea lui, îl desfiinţează cu un simţ ironic şi un dar al povestirii rapid, expresiv, atotevocator."


"Citeşti Jurnalul ca pe un roman, pe nerăsuflate, eşti impresionat de judecăţile de valoare, de capacitatea autoarei de a nu se înşela pe sine, fie că evocă o persoană, judecă un autor sau o carte, ia în derâdere ceva absurd, sancţionează prostia, mizeria umană, fariseismul, bâlbâielile minţilor academic dogmatice."

Imi place mult de Jeni!!
Dupa ce am mai citit despre ea aici si aici .
Poate ca e prea devreme sa spun ca ma regasesc un pic in ea, dar sigur mi-e simpatica..

Citate din carte:

„Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plictisesc „eul” meu viitor”.

"Raţionamentul e incontestabil perfect logic şi în consecinţă nu înseamnă nimic. Nu poţi să pretinzi de la cel mai perfect aeroplan din lume, sub pretext că zboară, să-ţi scoată ouă de vrabie. Cum ai putea să pretinzi de la un raţionament, sub pretext că e perfect logic, să mai şi însemne ceva?”

"Încep să văd partea comică a examenelor….e foarte interesant să pui pe hârtie ideile altuia ca şi cum ar fi ale tale. De altfel, nu înşeli pe nimeni, căci toată lumea ştie că nu sunt ideile tale. Şi, dacă din întâmplare intercalezi ceva de la tine, asta n-are nicio importanţă, nimeni nu va crede că acel ceva îţi aparţine.”

"[...]nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!”


Jurnalul se termină cu bruscheţe:
viaţa este o repetare de farse, iar omul le joacă fără oprire, ca şi când de fiecare dată ar fi ceva nou.

Jucarii

O papusa dezmembrata cu hainele jerpelite. O papusa veche pe care nu te-nduri s-o arunci si te mai joci putin cu ea pana se rupe de tot si-abia apoi o aruci intr-un sertar. Parca nu te-nduri s-o arunci de tot. Stii ca e acolo, nu vrei s-o mai vezi atarnand prin casa, nu. In casa raman doar papusile noi. Frumoase, cu hainele scrobite.
Pe unele nu le atingi, doar le privesti uneori. Cu altele te joci pana cand ajung si ele la fundul unui sertar. Unele nu mai ies niciodata de-acolo. Raman incuiate pentru totdeauna. Altele, dezmembrate, rupte, incearca sa se adune, sa-si repare taieturile si sa-si coasa hainele. N-or sa mai arate niciodata la fel. Sunt pline de cicatrici ale jocurilor. Urme ale povestilor si-ale mainilor (pe) care le voiau.

Te sfredelesc pe dinauntru cutite mici si bine ascutite. Iti vine sa versi si te chircesti de durere, ti se usuca gura si ti se inclesteaza maxilarele. Iti vine sa te-ntrebi daca mai poti. Iesi afara din tine, te detasezi de toata scena si ti se pare ridicola. Cine e ghemuit acolo plangand? Si cand isi ia mainile de pe fata descoperi uimit ca e fata ta.
Am invatat sa exagerez. Pana la durere, pana nu mai am aer, pana nu mai pot sa spun “gata, opreste-te”, pana nu mai pot sa spun “nu mai pot”. Sa nu mai am limitari sau tabuuri, nici o sfoara care sa ma controleze. Sa vreau orice si sa si pot avea orice. E ironic cum incep unele povesti. Stii de la inceput ca or sa doara si totusi te lasi dus de ele pana rod in carne vie. Sunt o masochista lucida insa. Imi adun partile imprastiate prin sertare si ma refac. Doar ca sa ma dezmembrez din nou. Imi face rau si sunt mai obosita, mai zgariata, imi ridic pleoapele tumefiate cu greu si ma lipesc la loc cu grija.
In ultima vreme ma tot pierd uitandu-ma in gol. Si-apoi tresar si-mi dau seama unde sunt. As vrea sa nu tresar. Cine naiba are nevoie de atata luciditate?

Corpul meu nu uita nimic. Isi camufleaza ranile sub straturi de zambete fortate si absurde. Ziceam eu ca sunt o pisica. Pisicile nu plang, ele doar zambesc cu lacrimi. Nu cred ca mai sunt o pisica. E cumva logic. Cand dispar povestile, dispar si personajele lor. Pisica asta moare cate putin pe masura ce se termina de spus povestea. Mai intai o sa i se vindece corpul, o sa uite.
Apoi povestile n-or sa mai fie vii, vor fi doar niste cuvinte straine si neinteligibile scrise intr-o limba uitata si ea, niste cochilii goale. Si cand o sa treaca si ultimul fior, ultima rana, pisica asta n-o mai existe.

A inceput cu o poveste si se termina la fel. Numai ca nu se termina de fapt. Incepe. Sau se termina. Sau incepe.