O papusa dezmembrata cu hainele jerpelite. O papusa veche pe care nu te-nduri s-o arunci si te mai joci putin cu ea pana se rupe de tot si-abia apoi o aruci intr-un sertar. Parca nu te-nduri s-o arunci de tot. Stii ca e acolo, nu vrei s-o mai vezi atarnand prin casa, nu. In casa raman doar papusile noi. Frumoase, cu hainele scrobite.
Pe unele nu le atingi, doar le privesti uneori. Cu altele te joci pana cand ajung si ele la fundul unui sertar. Unele nu mai ies niciodata de-acolo. Raman incuiate pentru totdeauna. Altele, dezmembrate, rupte, incearca sa se adune, sa-si repare taieturile si sa-si coasa hainele. N-or sa mai arate niciodata la fel. Sunt pline de cicatrici ale jocurilor. Urme ale povestilor si-ale mainilor (pe) care le voiau.
Te sfredelesc pe dinauntru cutite mici si bine ascutite. Iti vine sa versi si te chircesti de durere, ti se usuca gura si ti se inclesteaza maxilarele. Iti vine sa te-ntrebi daca mai poti. Iesi afara din tine, te detasezi de toata scena si ti se pare ridicola. Cine e ghemuit acolo plangand? Si cand isi ia mainile de pe fata descoperi uimit ca e fata ta.
Am invatat sa exagerez. Pana la durere, pana nu mai am aer, pana nu mai pot sa spun “gata, opreste-te”, pana nu mai pot sa spun “nu mai pot”. Sa nu mai am limitari sau tabuuri, nici o sfoara care sa ma controleze. Sa vreau orice si sa si pot avea orice. E ironic cum incep unele povesti. Stii de la inceput ca or sa doara si totusi te lasi dus de ele pana rod in carne vie. Sunt o masochista lucida insa. Imi adun partile imprastiate prin sertare si ma refac. Doar ca sa ma dezmembrez din nou. Imi face rau si sunt mai obosita, mai zgariata, imi ridic pleoapele tumefiate cu greu si ma lipesc la loc cu grija.
In ultima vreme ma tot pierd uitandu-ma in gol. Si-apoi tresar si-mi dau seama unde sunt. As vrea sa nu tresar. Cine naiba are nevoie de atata luciditate?
Corpul meu nu uita nimic. Isi camufleaza ranile sub straturi de zambete fortate si absurde. Ziceam eu ca sunt o pisica. Pisicile nu plang, ele doar zambesc cu lacrimi. Nu cred ca mai sunt o pisica. E cumva logic. Cand dispar povestile, dispar si personajele lor. Pisica asta moare cate putin pe masura ce se termina de spus povestea. Mai intai o sa i se vindece corpul, o sa uite.
Apoi povestile n-or sa mai fie vii, vor fi doar niste cuvinte straine si neinteligibile scrise intr-o limba uitata si ea, niste cochilii goale. Si cand o sa treaca si ultimul fior, ultima rana, pisica asta n-o mai existe.
A inceput cu o poveste si se termina la fel. Numai ca nu se termina de fapt. Incepe. Sau se termina. Sau incepe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu