No idea

luni, 16 iunie 2008

Îmi definesc uneori zâmbetul ca pe o mască subtilă a neputinței , alteori ca pe o dezbrăcare de orice mască.
E ciudat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna că sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce în ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara între mine si 2, între mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana întâmplatoare la mâna
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.
.....................................................
Cu greu mi-as putea imagina
un pamânt pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate si fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place sa râd, desi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfârsit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau vechi,
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

Îmi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipsita de satisfactii,
e un poem închinat pacii,
ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
sa se lungeasca-n urma mea pe paturi
moartea,
si-n fiece cuvânt tâsnind spre mine,
pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici dupa fiecare pas,
în golul dinapoia mea ramas,
nu vreau
sa urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolti de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tineretia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii,
magnetic, timpul, clipita cu clipita,
gândurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii.
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung (...),
lasa-l asa cum este, razimat
între doua batai ale inimii mele,
ca între Tigru
si Eufrat.

(Nichita Stanescu)