Locked

This is me.

sursa foto

A locked gateway inside St Peter's catherdral in Vatican.

Despre

Sunt atat de constienta de micimea mea si de efemeritatea a tot ce ma inconjoara.(NU,nu e nimic trist in ce scriu aici.E de bine.)Merg pe strada si deodata ma gandesc la ce se intampla oare in alt colt al Planetei, ma uit la oameni cum isi fac drum prin multime, ma gandesc la povestile lor.Nu le cunosc dar mi le imaginez. Cred ca suntem toti o minune, locul asta e un miracol. Ma detasez asa de usor si vad cateodata atat de limpede cum omul isi creeaza scenarii, drame, comedii..cum toate trec, cum toate vin. As putea sa fac asta neincetat, doar sa stau sa contemplu.Suntem fantastici cum traim, cum adumnam in suflet tot, cum suferim, cum ne bucuram, cum ne intristam. Tot uimitoare mi se par ura,cruzimea si prostia, dar mai ales spectacolul in care se izbesc toate si la final..tot emotii. Cateodata as vrea sa nu mai simt nimic...dar ce-am fi fara sentiment.Nu stim si nici nu vom sti pentru ca noi stim doar ce traim(iluzia cunoasterii), iar viata este sentiment;si slabiciunile umane, frica vs. curaj si tot ce nu indraznim pentru ca devenim prizioneri.Nu am zis ai cui prizioneri pentru ca variaza. Si viata mea e asa, oricat fortez limitele intelegerii, ma intorc la ea si o simt.Si mi-am dat seama ca in esenta nu sunt egoista, ca uit foarte usor de mine, poate si pentru ca am fascinatia asta a spectacolului vietii in intregimea sa.Intregul insemnad toate povestiile oamenilor, un intreg pe care refuz sa-l separ.
Dupa toate gandurile ce ma inunda, trebuie sa spun totusi ca ma indoiesc ca locul asta exista cu adevarat si ca noi suntem aici.Nu cred,in micimea mea, in nicun sens real a tot ce se intampla si nici in existenta. Ne invaluie si ne iubeste intr-un mod dincolo de perceptia nostra, dincolo de puternea noastra de articulare, dincolo de ceea ce numim "tot". Ma repet, dar am sentimentul ca noi nu suntem material si ma simt atat de impacata cu trairea asta.
Si sunetul de violoncel imi place cel mai mult,iar impreuna cu pianul imi spun povesti multe si atat de frumoase..ale oamenilor.

Et nous avions tous du génie

Epuisés, mais ravis, faut-il bien que l'on s'aime et que l'on aime la vie.

Et toutes tes gestes sont ici, ca voulait dire..tu es jolie.

On était fous, mais ca ne veut plus rien dire du tout.

Some things are better left unsaid

"-Tu ce vrei?"

Si fata isi muta privrea de obicei sigura ce patrunde drept ochii interlocutorului. Acum cauta pe masa urme invizibile, ezita...se pierde in fata unei intrebari care o rascoleste in tacere; dar odata verbalizata si adresata capata o agresivitate agasanta.Ea, care mereu a pretuit capacitatea oamenilor de a se exprima, de a pune punctul pe "i", tocmai ea caruia ii plac atat de mult cuvintele. Sunt lucruri pe care le simte atat de puternic, sunt sentimente. Cum sa raspunda? Nici nu ar fi timp destul sa cuprinda tot, dar nici nu stie de unde si cum sa inceapa.

*

Cand esti mic ti se dau aripi. Descoperi lumea si se formeaza curajul de a trai. Din pacate, iubirea celor mari nu stie mereu sa ia forma si se transforma in contrariul esentei sale care este libertatea, devenind posesie. Si asa, copilul, atat de fragil, atat de receptiv DEVINE cel de maine. Si asa devin generatii si generatii de oameni care formeaza societatea. Si toate cuvintele din copilarie ce ti adreseaza se lipesc de subconstient."Prostule" "O sa faci pe naiba!", "Treci la loc!", "Nu pune mana!", "ce ti-am spus?", "nu esti in stare de nimic". Da, mai ales cele negative. Si cuvintele si gesturile, Tot! Nu iti mai amintesti tot cu exactitate dar subconstentul are colectate toate trairile, le porti cu tine mereu. Terapia te ajuta, mintea poate fi antrenata uimitor, de aici si "the power of tought", dar creierul sanatos nu pierde informatii emotionale.

*

Inca nu poate sa ridice privirea si sa raspunda. Trairile si visele refuza sa capete o forma codificata verbal si astfel sa poata fi receptate de altcineva. Si-ar dori ca doar uitandu-se la ea toata lumea sa stie ce vrea, sa fie evident. Dupa cum merge, dupa cum se poarta,dupa gesturi, dupa cum reactioneaza.
Cel mai mult i-ar placea ca dintr-o singura privire sa raspunda la intrebarea "ce vrei?". cine nu intelege, nu va intelege nici dintr-o mie de cuvinte oricum.
Alege sa nu franga in cuvinte mici si abrupte dorinta vie ce traieste in ea si isi ridica incet,treptat ochii spre sursa intrebarii. Revarsand,lasa lumina din privire sa calatoreasca cu viteza sa inca neegalata, pentru ca apoi, urma ei sa isi incheie drumul arcuit alunecand concentrat pana sub barbie. Zambeste...

Cam asa am fost in ultimul timp. Exact in pozitia asta abordez fotoliile generoase si daca sunt numai eu imi place sa nu-mi acopar picioarele.

...dulcea iluzie ca schimbarea pozitiei normale a corpului aduce si schimbarea in perspectiva prin care privesti viata, durerea scurta din piept si forma pe care o capata fumul in aer jucandu-se cu lumina, expiratia toxica care pare sa ia toate grijile odata ce parasete interiorul corpului.

...cautarea linistii cand tensiunea din corzile nervoase este maxima.

Si raspunsurile nici nu mai conteaza, uneori viata ne traieste pe noi cu o violenta si o sete care te ingenuncheaza si te leaga de maini si de picioare. Nu-ti ramane decat sa astepti, sa te antrenezi, sa mai rabzi, pana cand, intr-o zi, vei slabi stransorile, le vei inlatura si o sa poti atunci sa lovesti inapoi.

Alexandrina Hristov - Noi 2