joi, 9 iulie 2009

Nu ma oglindesc...

Am cumparat cartea postala ilustrata cu "Portait de Francoise" a lui Pablo Picasso cand am fost la muzeul omonim din Barcelona pentru ca mi s-a parut ca seamna cu mine, nu neaprat fizic cat prin starea suprinsa. Am asezat-o in raftul din biblioteca si ma uit la ea destul de rar. Azi, m-am regasit aproape oglindita privind-o.

Nu poti sa atingi o stare,nu poti sa o descrii, nu poti sa o exprimi...asa cum nu pot eu acum.Toate momentele cand te uiti in oglinda si iti juri sa fi altfel, mai bun, mai curjos. Cand iti interzici sa pierzi cu un aer definitiv de parca a pierde este cel mai rau lucru. Sentimentul ca esti complet golit, pustiu, un vid surd pe care il umpli cu zgomote, orice zgomote numai sa acoperi tacerea. Nu, asta nu e depresie, e una dintre senzatiile cele mai vii ca exist; atata timp cat ma pot privi pe mine insami in ochi. E vorba despre lucruri simple pe care nu mi le recunosc.Oricat imi place Clarissa din Mrs. Dalloway who "bought the flowers herself", nu mai gandesc ca ea. Nu suport mincinosii si ipocritii, ii simt, (probabil de asta ma apropii de asa putini oameni), atunci de ce aleg sa ma mint pe mine? Nevoia de a fi "centrul universului"(vb. lui C.) raportat la macar un reper, este normala in natura umana egoista si vanitoasa, si desi intr-un test stupid pe care mi l-am facut odata eram caracterizata intr-un cuvant prin "selfless" (mi s-a parut un cuvant atat de frumos), nu mai pot sa astept la rand. Daca sunt slefless ma intreb where is myself? Cate putin in fiecare om la care tin, in fiecare actiune in care ma implic, e un defect cred, pentru ca eu nu raman cu nimic si nu primesc, sau nu stiu sa primesc nimic. Puff! Magie! nu mai ramane din mine nimic.. si iluziile nu au reflectie in oglinda. Si deci nu ma mai uit in oglinda, si nu mai fac juraminte definitive..nu mai am resurse. Un sentiment de indepartare de tot, ma urmareste,undeva unde sa nu mai stie nimeni nimic de mine. Nu se incadreaza nicaieri, nici la curaj, nici ca lasitate, e sinceritatea de care fac eu atata caz.

Poate sunt inca un copil imatur si trebuie sa ma descurc singura ca sa ma crediteze unii, am s-o fac si p-asta, dar eu nu am nevioe sa-mi demostrez ca pot. Intodeauna am stiut in sinea mea de ce sunt capabila si am fost cea mai activa si sincera "majoreta" a mea. Pe de alta parte, poate sunt mai matura un pic decat ar trebui sa fiu la varsta mea. Poate ca Nichita o spunea mai bine: "Nu ma realizez deplin niciodata,/pentru ca/am o idee din ce în ce mai buna/despre viata."
Untill someone cares, I'll start caring.

4 comentarii:

Alecs spunea...

eu te admir si te pup!

Numai bine.

Deea spunea...

mmm...Nichita...
Sensibil ce-ai scris, nu prea ar mai fi comentarii,pe de alta parte as vreas a nu mai fi trista.

Anonim spunea...

:*

Cristi spunea...

Vampirii si fantomele nu se reflecta in oglinda, asa parca era legenda...Oricum ceva ce nu mai e viu, dar nici mort.