Despre

Sunt atat de constienta de micimea mea si de efemeritatea a tot ce ma inconjoara.(NU,nu e nimic trist in ce scriu aici.E de bine.)Merg pe strada si deodata ma gandesc la ce se intampla oare in alt colt al Planetei, ma uit la oameni cum isi fac drum prin multime, ma gandesc la povestile lor.Nu le cunosc dar mi le imaginez. Cred ca suntem toti o minune, locul asta e un miracol. Ma detasez asa de usor si vad cateodata atat de limpede cum omul isi creeaza scenarii, drame, comedii..cum toate trec, cum toate vin. As putea sa fac asta neincetat, doar sa stau sa contemplu.Suntem fantastici cum traim, cum adumnam in suflet tot, cum suferim, cum ne bucuram, cum ne intristam. Tot uimitoare mi se par ura,cruzimea si prostia, dar mai ales spectacolul in care se izbesc toate si la final..tot emotii. Cateodata as vrea sa nu mai simt nimic...dar ce-am fi fara sentiment.Nu stim si nici nu vom sti pentru ca noi stim doar ce traim(iluzia cunoasterii), iar viata este sentiment;si slabiciunile umane, frica vs. curaj si tot ce nu indraznim pentru ca devenim prizioneri.Nu am zis ai cui prizioneri pentru ca variaza. Si viata mea e asa, oricat fortez limitele intelegerii, ma intorc la ea si o simt.Si mi-am dat seama ca in esenta nu sunt egoista, ca uit foarte usor de mine, poate si pentru ca am fascinatia asta a spectacolului vietii in intregimea sa.Intregul insemnad toate povestiile oamenilor, un intreg pe care refuz sa-l separ.
Dupa toate gandurile ce ma inunda, trebuie sa spun totusi ca ma indoiesc ca locul asta exista cu adevarat si ca noi suntem aici.Nu cred,in micimea mea, in nicun sens real a tot ce se intampla si nici in existenta. Ne invaluie si ne iubeste intr-un mod dincolo de perceptia nostra, dincolo de puternea noastra de articulare, dincolo de ceea ce numim "tot". Ma repet, dar am sentimentul ca noi nu suntem material si ma simt atat de impacata cu trairea asta.
Si sunetul de violoncel imi place cel mai mult,iar impreuna cu pianul imi spun povesti multe si atat de frumoase..ale oamenilor.