Fara cuvinte

Ma gandeam zilele astea sa-mi sterg toate insemnarile. Ma mai gandesc inca.
Este amuzanto-trist ca incheierea ar fi cauzata de aceleasi motive pentru care a inceput totul.

In urma unei nopti albe m-am ales cu o serie de concluzii, si desi ma tot feresc sa ajung in astfel de situatii, ma gasesc, totodata, neputincioasa in fata inevitabilului si tot ajung sa concluzionez ceva, orice, fie si numai de dragul meu si al linistii mele mentale.
Ma duc sa ma plimb putin, apoi ma intorc sa notez doua dintre concluzii, cele care isi au locul aici.

Nu exista revelatii.
Revelatiile sunt un efect cinematografic, un pretext pentru a schimba rapid destinele eroilor, un artificiu pentru economisirea timpului in naratiune.
In viata destinele se schimba prin inlantuiri de decizii minore: sa raspunzi la un mail, sa te urci in 43 si nu in 40, sa trimiti un mesaj sau sa porti o rochie verde si nu alta...
Revelatiile nu exista...le astepti totusi, ai vrea sa existe...
Pot fi usor confundate cu momentele de absoluta luciditate, dar nu exista.

il priveam...pentru o clipa mi-as fi dorit ca Dumnezeu sa existe si sa treaca discret pe langa noi lasand in urma lui o revelatie comuna... dar asta nu se intampla nici macar in filme.

"ce anume te-a facut sa plangi patru ore fara incetare?", m-a intrebat cineva, ajutandu-ma sa cobor din tren, acum doi ani.
In noaptea asta cineva mi-a pus o intrebare asemanatoare (ce coincidenta surprinzatoare!)...raspunsul e acelasi!
Pentru ca nu exista revelatii.

Apoi, am mai concluzionat ca...

Folosesc prea multe cuvinte. Vorbesc si scriu mult (si uneori prost). Prea multe SMS-uri, prea multe telefoane, prea multe mailuri. Blogul asta este un exemplu perfect. Greseli de stilistica, texte subtiri, insemnari doar de dragul de a spune ceva. Stiu ca asa sunt, ca presupozitie, blogurile: directe, ne-prelucrate, ne-literare. Insa pe mine tipul asa de sinceritate, spontaneitatea verbala “la minut”, ma lasa rece. Sunt foarte exigenta cu altii, dar fara sa imi dau seama am coborat standardele in privinta mea.

Trebuia sa fie un exercitiu de stilistica (nu doar literara) si vanitate, dar undeva pe drum s-a pierdut stilul. Teama imi e ca am pierdut din stil si in altele.

Cuvintele au magia lor. Trebuie sa le folosesti cu respect si grija, sa te apropii de ele cu solemnitate. E nevoie ca in orice ritual, de un anumit ritm, precedat de tacere. Ori asta lipseste din ce fac in ultima vreme. Ma joc cu propozitii ca o maimutica cu bilele colorate; uneori indemanatic, alteori blazat, intr-un mod perfect inconstient in raport cu natura intima a subiectului distractiei.

Vreau sa tac, vreau sa reduc cat mai mult din cele de mai sus, vreau sa folosesc cuvinte doar atunci cand nu se poate altfel.

video si melodie care ma faceau sa plang, cred ca si acum se intampla asta,insa din alte mnotive in legatura cu alte concluzii, cu lucururi in care nu mai cred...