Stiu! stiu! Foarte urat si aparent ridicol sa pun poza asta cu mine si Cosmin Alexandru aici. (Aproape la fel de patetic ca si cei care au avatare peste tot impreuna cu iubitul/iubita.) De ce fac totusi acest gest care tinde sa ma arunce in zona derizoriului si a banalului spre kitch? Pentru ca asa mi-am inchipuit eu acest articol cand m-a lovit inspiratia. Simplu! Stiu ca destule persoane din cercul meu de cunostinte au si ele poze cu "subiectul" in cauza si mai important, au asistat si ele la discursuri sustinute de dumnealui (deci nu sunt mai deosebita din punctul asta de vedere),insa eu vreau sa spun o povestioara.Desi paragraful de mai sus pare o justificare catre un public inexistent, el este de fapt un dialog interor al autorului(adica eu) necesar din cauza unor probleme "la mansarda" care sunt in curs de tratare.
Acum un an si cateva luni o fata la vreo 20 ani abia impliniti, afla despre o "persoana importanta" in ceea ce insemna infiintarea organizatiei din care facea parte si despre posibilitatea de a-i lua un scurt interviu. Era vorba despre Cosmin Alexandu. Genul de fata care nu crede in impresii exagerate si pareri neavizate, ea a inceput sa caute cam tot ce se putea despre acest "personaj". Se zice ca atunci cand citesti despre cineva, sau scrierile sale, iti formezi o impresie deformata si, in cazul in care referintele sunt foarte bune, o impresie idealistica. Cam asa s-a intamplat si cu fata noastra, care stia de la date biografice exacte, viata profesionala pana la preferinte din cele mai ciudate depre cel ce avea sa-l intervievieze si practic ii devenise "fana" peste noapte. Mai trebuia mentionat si ca fetiscana in cauza, nu avea nicio idee despre cum se realizeaza un interviu, lucru care nu s-a schimbat semnificativ nici pana in ziua de azi.
Vine si momentul intalnirii si al interviului. Toata frasuiala celor din jur de dinainte de interviu o enerva terbil pe pseudo-jurnalista noastra de ocazie. Lumea sa stragea in jurul lui, radeau fortat, se pozau, adresau tot felul de intrebari redundante de dragul conversatiei etc. fatarnicie, tupeu si superficialitate. Probabil, daca nu ar fi fost planificat un astfel de interviu, nici macar nu ar mai fi interactionat printre atata agitatie gratuita.
Interviul a decurs bineinteles, slab spre foarte slab, incepnd cu instrumentul de inregistrat care nu era de gasit si care a fost inlocuit in ultimul moment cu un telefon mobil, pana la calitatea intrebarilor pe care a fost in stare don'soara sa le adreseze.
In mintea fetei se creasera tot felul de asteptari legate de intalnire, diverse ganduri, de dorinte de a gasi raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu le va adresa, dar care o framantau in interior. Cred ca astepta si o muzica de fundal odata cu emiterea raspunsurilor si o comprimare spontana a timpului, urmata pauze care sa marcheze vorbele de duh. Evident, nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Nu s-a auzit nicio muzica, timpul s-a scurs in mod normal, domnul Alexandru i-a multumit, a zambit, i-a lasat o carte de vizita si a plecat. Nu a lasat in urma nicio revelatie, nicio tresarire, nimic. Dupa tot ce-si inchipuise, normalitatea asta venea ca un cotrast imens in mintea fetei, care statea pe canapea si astepta ca in capul ei sa incepa conexiunile. Nimic! Cum naibii poti sa ai mintea goala dupa ce vorbesti cu Cosin Alexandru? Chiar nimic? Nimic...
Da, e vorba despre mine. Multa vreme am purtat in minte un sentiment vecin cu dezamagirea legat de acest episod. Desi nu-mi formulasem clar anumite asteptari se pare ca mintea mea deja le setase. Si mintea fusese ajutata foarte mult de imaginatie (si ce imaginatie!). Nevoia mea si cred ca multor tineri, este aceea de a avea modele, sau macar persoane care sa-i inspire. Eu cel putin functionez asa. Modelele alese de mine sunt din cele mai inaccesibile si mai inalte, asta pentru ca am stil (as putea zice acum cu oarecare detasare) care merge spre "striving". Acel gen care niciodata nu e multumit, care mereu poate mai bine. Un stil cu doua taisuri, pentru desi poate fi privit ca o modalitate de dezvoltare continua si atigere de preformanta, este si calea care nu te lasa sa te bucuri cu adevarat de ceea ce esti in prezent. E nevoie autocunostere si sa fi un bun "pilot" al ceea ce se numeste viata.
Cred si sustin ca avem nevoie sa cititm mult, sa aflam despre personalitatile remarcabile ale istoriei, dar si sa ne uitam in jur la oamenii care acum ne pot inspira. Eu mai cred si in faptul ca exista o zestre a inspiratiei, a cunostintei, a cunosterii sub forma unei energii comune care transcende timpul istoric si la care cu totii avem acces odata ce ne preocupa cu adevarat ceva. Nevoia de a avea un model, un exemplu, o consider normala, insa cred ca acestea ar trebui sa fie doar catalizatori (precum invatam la chimie) care sa ne schimbe uneori culoarea, sa ne faca sa explodam, sa limpezeasca precipitatul de solutie etc. nicidecum obiect al imitatiei, sau al "venerarii" ca fiind ceva perfect si de necontrazis.
Revenind la Cosmin Alexandru, am urmarit in contiuare activitatea sa, interviurile ce le-a acordat, si mi-am dat seama cat de mult rezonez cu opiniile sale dar si actiunile pe care le-a intreprins. Zilele trecute imi povestea o amica despre interactinuea pe care a avut-o dumnealui la o conferinta pentru tineri exemplificandu-mi cu fragmente. Una dintre ideile transmise era aceea de "a-ti pune intrebri" in mod constant, mesaj pe care si eu l-am transmis intr-un filmulet pentru...oricine l-a vazut. Si am fost tare placut impresionata ca am acelesi credinte cu un om pe care il admir si că simtitm nevoia sa transmitem aceleasi lucruri atuci cand avem ocazia sa o facem. Nu incerc comparatii pentru ca nu poate fi vorba, insa mai demult ma plangeam de lipsa ecoului pentru gandurile mele si acum am primit un ecou in sfarsit, care m-a facut fericita, indiferent cat de tarziu a venit.
Si, cititdu-i blogul, in articolul despre bucuriile simple, am gasit si raspunsul la intrebarea ce ma macina de mai bine de un an. Pesemne că lumea asta pune o presiune teribilă pe ei să se ia prematur foarte în serios, excesiv de în serios, dacă o invitaţie la o naturaleţe reconfortantă i-a marcat atât de pregnant.
La acel mini-dialog ce se dorea a fi interviu, Cosmin Alexandru m-a invatat FIRESCUL.
Si intr-adevar e un lucru ce trebuie invatat pentru ca e clar ca eu nu il cunosteam (sau il uitasem prinsa il ceea ce eu credeam ca e realitate si ceea ce credeam ca insemna a construi inspre ideal) de vreme ce nu l-am recunoscut si nu l-am putut definii pana acum. Am tot spus ca apreciez autenticitatea la oameni, cred ca defapt despre acest firesc vorbeam,despre protectia fata de asaltul urâtului, al proastei dispoziţii şi al proastei creşteri.
Se naste astfel o expresie interesanta, aparent contradictorie, accea ca: Oamenii deosebiti sunt firesti. Si totodata, decid sa imi creez un nou mod de abordare a personaleor, incercand sa nu-mi mai creez false asteptari, dar si o noua atitudine, un alt stil, mai..firesc.
Asa ca, va multumesc domnule Cosmin Alexandru!
Si daca spuneati ca ati vota acum cu domnul Firescu, eu as zice ca va puteti imprumuta cu lejeritate si acest nume.
Plus ca nu ar suna rau: Cosmin Alexandru-Firescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu