A dori, a vrea.
Sunt niste cuvinte atat de puternice. Eu cred in puterea cuvintelor. Mie imi plac cuvintele in general, cred ca sunt defapt o mica pasiune de-a mea. Dar puterea cuvintelor e data de sensul lor.
Prima oara am auzit despre "wishful thinking" de la var-meu care era ateu, la fel ca si taica-sau. Eram in scoala generala si in anii aia ne stangeam toata familia la sat, la mamaie sa petrecem Pastele cu totii, se crease un fel de obicei. Noaptea de inviere era chiar frumoasa, stateam deseori afara, in curtea bisericii si ascultam slujba. Nu-mi amintesc vre-un an in care sa fi plouat, imi amintesc decat nopti calde si luminoase, si-mi amintesc cerul cel mai instelat dintre toate locurile de unde am privit cerul pana acum.
Unchiul meu cu var-meu(fii-su) ramaneau mereu afara, nu intrau niciodata in biserica. Lucurul asta ma nedumerea de fiecare data si vroiam sa-i intreb pe ei sau pe altii, dar imi spuneau ca-s prea mica (mereu am fost "aia mica") si ma minteau ca ei o sa vina mai tarziu, dar mereu ii asteptam si nu-i vedeam. Pana intr-un an, cand stateau si ei in curtea bisericii si discutau despre constelatile care se distingeau perfect pe cer, si mi-am spus ca trebuie sa dezleg misterul. Si acum imi amintesc seara aceea de inviere, in care cantcele bisricesti au inceput sa rasune altfel, in care i-am privit altfel pe cei multi veniti la slujba, seara in care am inceput sa ma intreb.
Imi aratau stele de pe cer si-mi spuneau sa-mi pun dorinte, ca si rugaciunile nostre sunt defapt un cumul de dorinte si ca dumnezeu este si in stele, dar si chiar acolo langa mine, ca e accesibil. Si-mi explicau cum totul sta in puterea cumva instinctuala sau poate chiar ancestrala a oamenilor de a dori. O putere pe care toti o au, dar nu stiu cum sa o dozeze, sau sa o foloseasca. Eram prin clasa a 7a si incepusem sa corelez cu ceea ce invatatsem pe la istorie si tot ceea ce asociam eu cu rau sau cu pacat era expus cu cea mai mare blandete si naturalete de catre doi oameni atat de apropiati mie si la care tineam foarte mult. Cred ca tot de-atunci am inceput sa citesc mult si mi-am dat seama ca nu o sa-mi ajunga toata viata sa aflu tot ce e de aflat.
nchi-miu mi-a spus atunci si o poveste care nu avea cum sa fie adevarta, dar care cred ca mi-a spus-o de dragul momentului creat... cum ca el si-a pus dorinta pe o stea din varful carului mare ca o sa o cucereasca pe matusa mea (soara lui taica-meu) si ca atunci cand dorinta lui scadea sau avea nevoie de un punct de reper se uita mereu la steaua aia si il ajuta sa nu-si piarda din vointa. E mai mult despre vointa decat despre credinta. Si apoi m-a intrebat: "Tu chiar crezi ca steaua aia a facut sa se intample totul?" a inceput sa rada si mi-a ciufulit parul."Pai atunci?" si mi-a batut usor cu aratatotul de doua ori in tampla.
De atunci mi-am tot dorit lucruri, si mi-am "agatat" dorintele de diverse simboluri, si am ajuns de la dorinta la realitate de multe ori, si in situatii putin probabile. De atunci, parereile mele au oscilat si s-au schimbat intr-una: de la respectul pentru traditii, la promisiunea de a nu merge dincolo de "mister" pe care oricum niciodata noi nu o sa-l intelegem. Ce inteleg uneori(dar nu pentru mult timp) este ca sunt dorinte despre care stiu ca nu se vor implini, insa nu pot sa incetez ca le am. Si asta imi lasa mereu un gust amar. Si-mi amintesc ca tot acest "wishful thinking" nu e mare filozofie si prin simplul fapt ca sunt om sunt capabila de asa ceva, insa din acelasi motiv am si toate slabiciunile astea pe care le constientizez, dar nu pot sa evit. Cred ca sunt unele dorinte pe care ne e teama sa le implinim si atunci cand intervine acest sentiment, cam tot procesul gandirii si al implinirii se altereaza si astfel nu se mai ajunge la finalitate. Imi asum insa toate astea si poate ca o sa fiu vreodata mai inteleapta, daca nu cumva procedez deja corect acum. Dar o sa aflu eu raspunsul la intrebarile mele intr-o zi, si asta e o certitudine, cred ca singura.
Univers infinit plin de stele,unele stalucind mai tare altele mai putin, exact precum dorintele noastre si imposibil de cuprins de intelegerea noastra.
Dedicat cu dragoste unchiului meu, care cred ca acum intelege toate indoielile omenesti printre stele sau altundeva, unde noi aici nu putem sti.
wishing on a star
Sunt niste cuvinte atat de puternice. Eu cred in puterea cuvintelor. Mie imi plac cuvintele in general, cred ca sunt defapt o mica pasiune de-a mea. Dar puterea cuvintelor e data de sensul lor.
Prima oara am auzit despre "wishful thinking" de la var-meu care era ateu, la fel ca si taica-sau. Eram in scoala generala si in anii aia ne stangeam toata familia la sat, la mamaie sa petrecem Pastele cu totii, se crease un fel de obicei. Noaptea de inviere era chiar frumoasa, stateam deseori afara, in curtea bisericii si ascultam slujba. Nu-mi amintesc vre-un an in care sa fi plouat, imi amintesc decat nopti calde si luminoase, si-mi amintesc cerul cel mai instelat dintre toate locurile de unde am privit cerul pana acum.
Unchiul meu cu var-meu(fii-su) ramaneau mereu afara, nu intrau niciodata in biserica. Lucurul asta ma nedumerea de fiecare data si vroiam sa-i intreb pe ei sau pe altii, dar imi spuneau ca-s prea mica (mereu am fost "aia mica") si ma minteau ca ei o sa vina mai tarziu, dar mereu ii asteptam si nu-i vedeam. Pana intr-un an, cand stateau si ei in curtea bisericii si discutau despre constelatile care se distingeau perfect pe cer, si mi-am spus ca trebuie sa dezleg misterul. Si acum imi amintesc seara aceea de inviere, in care cantcele bisricesti au inceput sa rasune altfel, in care i-am privit altfel pe cei multi veniti la slujba, seara in care am inceput sa ma intreb.
Imi aratau stele de pe cer si-mi spuneau sa-mi pun dorinte, ca si rugaciunile nostre sunt defapt un cumul de dorinte si ca dumnezeu este si in stele, dar si chiar acolo langa mine, ca e accesibil. Si-mi explicau cum totul sta in puterea cumva instinctuala sau poate chiar ancestrala a oamenilor de a dori. O putere pe care toti o au, dar nu stiu cum sa o dozeze, sau sa o foloseasca. Eram prin clasa a 7a si incepusem sa corelez cu ceea ce invatatsem pe la istorie si tot ceea ce asociam eu cu rau sau cu pacat era expus cu cea mai mare blandete si naturalete de catre doi oameni atat de apropiati mie si la care tineam foarte mult. Cred ca tot de-atunci am inceput sa citesc mult si mi-am dat seama ca nu o sa-mi ajunga toata viata sa aflu tot ce e de aflat.
nchi-miu mi-a spus atunci si o poveste care nu avea cum sa fie adevarta, dar care cred ca mi-a spus-o de dragul momentului creat... cum ca el si-a pus dorinta pe o stea din varful carului mare ca o sa o cucereasca pe matusa mea (soara lui taica-meu) si ca atunci cand dorinta lui scadea sau avea nevoie de un punct de reper se uita mereu la steaua aia si il ajuta sa nu-si piarda din vointa. E mai mult despre vointa decat despre credinta. Si apoi m-a intrebat: "Tu chiar crezi ca steaua aia a facut sa se intample totul?" a inceput sa rada si mi-a ciufulit parul."Pai atunci?" si mi-a batut usor cu aratatotul de doua ori in tampla.
De atunci mi-am tot dorit lucruri, si mi-am "agatat" dorintele de diverse simboluri, si am ajuns de la dorinta la realitate de multe ori, si in situatii putin probabile. De atunci, parereile mele au oscilat si s-au schimbat intr-una: de la respectul pentru traditii, la promisiunea de a nu merge dincolo de "mister" pe care oricum niciodata noi nu o sa-l intelegem. Ce inteleg uneori(dar nu pentru mult timp) este ca sunt dorinte despre care stiu ca nu se vor implini, insa nu pot sa incetez ca le am. Si asta imi lasa mereu un gust amar. Si-mi amintesc ca tot acest "wishful thinking" nu e mare filozofie si prin simplul fapt ca sunt om sunt capabila de asa ceva, insa din acelasi motiv am si toate slabiciunile astea pe care le constientizez, dar nu pot sa evit. Cred ca sunt unele dorinte pe care ne e teama sa le implinim si atunci cand intervine acest sentiment, cam tot procesul gandirii si al implinirii se altereaza si astfel nu se mai ajunge la finalitate. Imi asum insa toate astea si poate ca o sa fiu vreodata mai inteleapta, daca nu cumva procedez deja corect acum. Dar o sa aflu eu raspunsul la intrebarile mele intr-o zi, si asta e o certitudine, cred ca singura.
Univers infinit plin de stele,unele stalucind mai tare altele mai putin, exact precum dorintele noastre si imposibil de cuprins de intelegerea noastra.
Dedicat cu dragoste unchiului meu, care cred ca acum intelege toate indoielile omenesti printre stele sau altundeva, unde noi aici nu putem sti.
wishing on a star
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu